De şcoală veche

 Mi se uzase lanţul la DHS-ul meu şi a trebuit să-l las "în oraş", legat de balustradă, pe palier. I-am luat lanţ nou şi am tot amânat să-l schimb. Când mi-am făcut timp... stupoare, mi-au furat DHS-ul. Aşa, cu lanţul paradit şi cu roata spate slăbită. Aproape uitasem. Se întâmplă cam la doi ani. Se "curăţă" toată scara, de sus până jos - de-aia am avut mereu cele mai ieftine biciclete de pe piaţă, tot dispăreau la un moment dat, nu poţi lupta cu asta. Rombike, DHS şi alte chinezării luate de la Bucur-Obor, pe urmă Metro, când s-a înfiinţat şi, ultima, de la DHS. 
Prima bicicletă furată a fost Sputnik-ul dat de tata. Tot aşa, a dispărut, pe vremea lui Ceaşcă, de pe palier.
Asta a durut, alta nici n-am mai primit/luat, mult timp. De fapt până la junghiurile chinezeşti. Care mă făceau mereu să regret sovietica cu care făcusem atâţia kilometri.
Şi nu ştiu cum, mi-am dat seama că acum am garaj. Pot să-mi iau o bicicletă. Una adevărată, care nu are componente din Taiwan sau China.
Între timp lumea s-a schimbat, alte vremuri, alte bambine. Colegul meu R are şi o mică afacere, aduce bicicletele Colnago în Românica, aşa că am beneficiat de toată asistenţa posibilă.
R are o cursieră de carbon, ţin minte că odată, după o noapte, plecam de la serviciu şi i-am văzut bicicleta rezemată de balustrada de la intrare. Ştiam că bicicletele de carbon sunt uşoare, dar cât de uşoare? Am luat-o cu o mână de cadru, dozându-mi forţa pentru ceva uşor şi tot "am smuls-o", era mult mai uşoară decât mi-am putut imagina. Mult. Cred că rămăsesem cu etalonul Sputnik-ului pe care îl căram patru etaje pe scări, la bloc. Totuşi, era ceva cu cursierele astea noi care nu se pupa cu ce mi-aş fi dorit. Probabil doream o compensare pentru sovietica furată, sau mai bine un Peugeot pe baieuri, cum vedeam când şi când pe vremea lui Ceaşcă şi salivam ca după "maşini străine". Ce dezamăgire imensă am avut după revoluţie când am aflat că s-a terminat cu bicicletele Peugeot. Că Pif a dat faliment, etc. Atunci, când puteam şi eu să repar toate frustrările din comunism se părea că fatalitatea conspira împotriva mea.
Aşa că, i-am explicat lui R că îmi doresc o bicicletă cu cadru de oţel, stil Reynolds, dar cu toate îmbunătăţirile tehnologice de azi - ţin minte că mecanica Sputnik-ului era o teroare, cam ca mecanica Daciei.
Doream un schimbător precis, fiabil, la care să pot utiliza facil toate vitezele, fără "dereglări".
R şi partenerul lui mi-au oferit tot ce mi-am dorit.  Şi mai mult.
O bicicletă cu cadru de oţel, Colnago, mecanică Campagnolo, totul la 9 Kg.
Basil m-a întrebat "E de carbon?". "Nu", zic eu,"e de oţel". "Oţel?",se miră Basil. "Da", zic eu,"cu oţelul la cursiere este cam cum e cu vinilul şi lămpile în audio". A zâmbit. Încă încearcă să mă convingă să abandonez ideea cu discurile de vinil şi amplificarea pe lămpi. Oricum, audiograma mea anuală nu arată deloc bine. Nu cred că ar mai fi relevantă pentru mine diferenţa de care îmi vorbeşte Basil dacă aş trece la digital. Sau de la oţel la carbon. Aleg Pif-ul.